Am facut rochii la papusi de cand am putut tine o foarfeca si un ac in mana fara sa-mi curga curga sange din degete.

Am cusut rochii la papusi sub ciresul de la tara din curtea bunicilor mei materni pe un pres din coade, daca stiti ce este ala. (Inca mai am un mic pres din coade in bucatarie. Chiar ma uit la el in timp ce scriu si imi dau seama ca este, de fapt, prima mea intalnire cu patchworkul inainte sa cunosc conceptul.)

Inca ma mai vad acolo facand asta.

Inca mai am aceste haine de papusi facute acum peste 40 ani. Sunt deja vintage, I guess. Mai exista pentru ca mama, pastratoarea ,,averii’’ imateriale a familiei, cea care conteaza cel mai mult – memorabilia – a avut grija sa mi le pastreze. Le puteti vedea in imaginile atasate. Si, da, puteti sa radeti cu gura pana la urechi de viziunea mea de fashion de atunci.

Am visat rochii. Am adormit visand rochii care nu existau si pe care eu voiam sa le aduc in viata mea. Asa cum altii numara oi ca sa se linisteasca si sa poata adormi, eu am adormit inchipuindu-mi rochii care ma linisteau.

Prin urmare, nu aveam cum sa traiesc in afara rochiilor, prin rochie intelegandu-se tot ce inseamna vestimentatie si accesorii cu sens, culoare si poveste.

M-am imbracat in taina cu rochii care nu-mi apartineau. Bucuria mea mare, cand eram mica, era ca parintii mei sa plece la nunti sau alte petreceri si eu, ramasa fashionably & actually home alone, sa pun muzica in casa, tare, sa ma duc in camerele de ,,la strada’’ si sa cotrobai prin toate rochiile si pantofii mamei si sa ma impopotonez pe rand cu ce-mi placea, plus bijuteriile ei. Si sa dansez, si sa visez si sa-mi inchipui nevazute si netraite. Cand vedeam farurile masinii in dreptul portilor, duduia casa sub mine: alergam sa pun totul la locul lor si sa ma arunc in pat.

Deci, asa cum spuneam, nu aveam cum sa scap de rochii. Si nici ele de mine.  Si, dupa 25 de ani de cuvinte, a mai venit si randul rochiilor sa tina scena in viata mea. Si asa s-a nascut AWE https://awefashion.ro. Dar asta stiti deja. Au urmat multe rochii, colectii, bijuterii, scoici, multe povesti in incercarea probabil de a ma elibera de toate ,,rochiile’’ din capul meu. Cativa ani am tinut rochii prizoniere si ele m-au tinut pe mine prizoniera pana am reusit sa le dau viata si sa ma eliberez si eu. A fost un deal reciproc avantajos, as zice.

Si, ca sa lamurim un pic nuanta frivola (in acceptiunea unora) a povestii despre rochii, rochiile, sa stiti, nu sunt doar rochii, nu sunt doar volane, nasturi sau tesaturi. Rochiile sunt declaratii politice, sentimentale, sociale, economice, sunt istoria omenirii in texturi, forme si culori alese la un moment dat dintr-o serie de ratiuni care nu au legatura cu frivolitatea, ci cu realitatea. Este cam ca in scena din Devil Wears Prada 1 cand bitchy Miranda ii explica foarte logic jurnalistei neinteresate de moda, Andy, de ce alegerea ei de a purta un pulover albastru comun nu este deloc alegerea ei, ci un intreg proces de creatie si productie si ratiune artistica si comerciala.

Fast forward la ce voiam sa va spun si arat, de fapt. Niste rochii, desigur. Doar ca sunt niste rochii care au apartinut unor fete devenite femei care le-au transmis mai departe fetelor lor care au devenit femei azi, care au salvat acele rochii, imi place sa cred. Si odata cu ele au salvat si amintirile lor. Si poate nu numai ale lor.

In 1973, mama a mers la banchetul de absolvire a liceului dintr-un mic oras de provincie. Ramnicu Sarat. A purtat in acea seara o rochie din matase naturala galben cu turcoaz, cu print paisley. Rochie clasica, cu maneca scurta capac, mini-jupe, mais, oui, taiata in talie, pensa pe fata. Pe mine m-a incaput rochia putin timp, doar pana prin clasele V-VI cred, pentru ca mama era filiforma si miniona, iar eu am avut o constitutie mai solida si eram mai inalta, semanam cu tata. Asa ca, mult timp dupa aceasta varsta, doar am mangaiat rochia care nu ma mai primea.

Despre cealalta rochie de matase, nu am informatii vechi. Stiu doar ca a apartinut mamei prietenei mele din totdeauna, Mona. Pot doar sa mi-o inchipui pe mama ei in acea tinuta, o distinsa doamna profesoara de limba franceza, primul profesor care mi-a vorbit intr-o alta limba decat limba romana. Pe vremea rochiei, era cel mai probabil, o frumoasa eleva de liceu sau studenta. Era o rochie simpla, al carei minimalism al croiului era compensat de efervescentul print paisley, rochie cu bretele late, de tip sac. Prietena mea, avand o silueta de model, a fost mai norocoasa si a purtat rochia mamei sale si in anii de liceu (1996-1997), imi amintesc, si ii statea grozav, era foarte Claudia Schiffer-like.

Din pacate, mamele noastre nu au poze purtand aceste rochii asa ca, m-am muncit cu AI-ul, l-am hranit cu alte fotografii ale purtatoarelor din perioada lor de tinerete, cu imaginea rochiilor, l-am dadacit cat am putut rugandu-l sa-si imagineze cum ar fi aratat ele in acea vreme in acele rochii. Nu as putea spune ca m-au facut fericita rezultatele AI-ului, ma asteptam la mai mult din partea lui.

Ambele rochii sunt realizate din acel tip de matase care aminteste de Emilio Pucci sau Valentino sau astazi, poate, de Versace, care abia isi incepea povestea in anii 70, deci nu putea fi el. Dar povestea urca mult mai sus in timp, desigur, daca ne gandim la istoria paisley. Acest print in forma de lacrima (boteh) se trage de fel din Persia si India, iar memoria colectiva il vizualizeaza in timp pe celebrele saluri de Kashmir si brocarturi din care erau confectionate costumele ceremoniale. Sedusi de acest joc fascinant, de aceasta repetitie de curbe la nesfarsit, de aceasta ornamentatie care pare ca este mereu in miscare, vibranta, exotica, sonora, europenii, mai exact, britanicii il aduc in Europa prin secolul XVIII, iar apoi il produc aici in Scotia la …Paisley. Fascinant a fost cum tinerii frumosi si nebuni ai anilor 60-70 au adoptat acest print care, dupa anii gri si tristi de razboi si lipsuri, se traducea, pentru ei, prin libertate, spiritualitate, exotism, misticism, indianism, hipnotism, diferit de orice rigoare rigida modernista.

Asa se face ca, odata pusa in miscare in timp si spatiu, aceasta matase in desen paisley floral sau usor mai geometric stilizat, plina de delicatete, fluiditate, emanand a Op art, parfum de riviera italiana vintage sau de Saint-Tropez, glamour mediterranean din anii 70, libertate, cosmopolitism, evadare, senzualitate, boemie luxoasa, tesatura de lux, psihedelic, spiritul anilor boho-chic & flower-power, o tesatura la limita dintre produs high-end fashion si design interior, cel mai probabil provenind din mici capete de serie de la fabricile de la Como sau Lyon, a ajuns pana in micul oras de provincie, la Ramnicu Sarat, unde a fost cusuta, de mana, desigur, cum se facea si pe la marile maisons françaises autrefois, si transformata in rochiile a doua adolescente.

Asta ca sa intelegem cate idei, realitati si povesti, si asta pe foarte scurt, pot sta in spatele unei simple bucati de tesatura.

In fine, timpul a trecut, s-au asezat riduri pe fata si kile in alte locuri nedorite, astfel incat rochiile din matase au devenit Les Intouchables pour nous. Devenisera doar obiecte pe care le detineam, dar a caror frumusete nu mai era admirata. Si cel mai trist lucru care i se poate intampla unei rochii frumoase este sa nu fie vazuta.

Din aceasta tristete mi-a venit ideea de a le modifica, desfigura, putin, fata de designul original, e adevarat, pentru, culmea, a le salva inspre a le purta. Candva. Pentru a fi vazute din nou.

Astfel, ambele rochii au fost desfacute, largite si lungite, au primit bucati din alte matasuri complementare cromatic, pentru a putea cuprinde in ele fetele d’antan devenite femei de aproape juma’ de secol. Si am reusit, zic eu. Am vrut sa le scot din statutul de amintiri, sa le transform pentru a le mai ,,trai’’ si noi, inca o data. Ne puteti  vedea purtandu-le, bucuroase ca am reusit sa reintram in poveste si mandre ca suntem inca, impreuna, vesele, in rochiile de matase din tinerete ale mamelor noastre, bucuroase ca am adus in prezent o poveste frumoasa din trecut, impreuna cu amintirile lor si cu amintirile noastre si gata sa le predam altor fetite care vor deveni femei si care, poate, vor dori, ca noi sa duca mai departe povestea rochiei de matase alaturi de toate amintirile si emotiile stiute si nestiute pe care le poarta cu ele.

Cum spuneam, o rochie, o bluza, un jabou sau un colier nu inseamna niciodata doar o rochie, o bluza sau o simpla bijuterie, inseamna o idee revizitata in timp, un univers intreg plin de povesti si emotii reale care calatoreste impreuna cu noi si care se transforma continuu, o marturie a povestilor pe care le traim noi, sunt un pergament care ne inregistreaza trecerea prin timp si va vorbi despre noi celor care vor urma.

Acum se pune intrebarea: noi ce facem cu aceste rochii? Cui le lasam? Nu avem fete, avem baieti. Oare fetele baietilor nostri vor voi sa primeasca cu imprumut povestile nostre pentru a le pastra si a le ,,repovesti’’ mai departe? Oare vor gasi in ele limbajul comun pentru a le descifra povestea si a le gasi sensul sau vor considera ca sunt o gramada de carpe vechi si fara valoare estetica si neinteresante?

Time will tell…

p.s. Tare as vrea sa citesc in stele si sa aflu ce s-a intamplat cu ele peste alti 60 ani.